Planeta mamutilor

Fiare infricosatoare, venerate si temute? Animale folositoare? Uriasi pasnici, haladuind prin peisaj si vazandu-si de viata lor condusi numai de cerintele supravietuirii? Toate imaginile sunt veridice, sunt tot atatea fatete ale „personalitatii“ acestor animale.
Cat de complexa e relatia nostra cu ei ne-o arata insusi faptul ca oamenii nici nu stiu bine ce erau mamutii. Multi ii considera un fel de stramosi ai elefantilor. De fapt, adevarul e mai simplu si in acelasi timp mai compli­cat. Contrar convingerilor comune, mamutii nu sunt stramosi ai elefantilor actuali, ci doar un fel de veri ai lor, azi disparuti.
O definitie cu iz stiintific ni-i prezinta drept proboscidieni extincti, apartinand genului Mammuthus. Cei mai vechi mamuti au aparut, se crede, in Africa, de unde s-au extins in Eurasia si, in timpul ultimei glaciatiuni, au traversat Stramtoarea Bering, pe atunci o punte de uscat –, trecand din Asia in America de Nord.
Specia considerata in prezent cea mai veche, Mammuthus africanavus, a trait in urma cu aproximativ 4,8 milioane de ani, daca judecam dupa fosilele gasite in nordul Africii. O alta specie africana veche, M. planifrons, ne-a lasat fosile (un fildes, cativa mo­lari) cu varsta de 4 milioane de ani.
De-a lungul vremii, s-au succedat, pe intinderea emisferei nordice, mai multe specii, derivand unele din altele, inlantuindu-se prin forme de tranzitie pe care unii specialisti le considera specii de sine statatoare, ceea ce face din desenarea arborelui filogenetic al proboscidienilor fosili una dintre cele mai dificile aventuri paleontologice.

Mammuthus meridionalis este consi­derata cea mai veche specie eura­si­a­tica (din urma cu 2,6 milioane de ani, pana in urma cu 1 milion de ani); a ajuns in America de Nord acum 1,5 milioane de ani. Despre Mammuthus trogontherii (mamutul de stepa) se crede ca s-ar fi extins din estul Europei spre vest, in urma cu 600.000 de ani.
Mammuthus columbi a trait in zona temperata a Americii de Nord si se presupune ca a dat nastere unei alte specii, de dimensiuni mici, Mammuthus exilis, ale carei fosile (cu varsta de apoximativ 35.000 de ani) au fost gasite pe cateva insule din apropierea Californiei. Aparitia acestor „mamuti pitici“ (suna cam ciudat…) se datoreaza fenomenului numit nanism insular: speciile de vertebrate terestre care traiesc pe insule sunt adesea de dimensiuni mai mici decat rudele lor continentale, ca o adaptare la spatiul si la resursele limitate ale mediului insular.

Dar cel mai faimos dintre mamuti este asa-numitul mamut lanos (Mammuthus primigenius), cea mai recenta specie, disparuta in urma cu 10.000 de ani. Este specia la care se gandesc cei mai multi oameni atunci cand aud cuvantul mamut. Poate pentru ca „lanosii“ au fost ultimii mamuti? Poate pentru ca omul le-a fost contemporan, impartind cu ei stepa, vanandu-i, facandu-se poate partial responsabil de disparitia lor? Sau pentru ca, daca de la alte specii de Mammuthus ne-au ramas doar oase si dinti, mamutii lanosi au ajuns pana la noi sub forma unor trupuri intregi, conservate de milenii in pamantul inghetat al Nordului? Oricum ar fi, acesta, mamutul lanos, cu blana lunga, adaptat climatului rece, este Mamutul prin excelenta, cel pe care ni-l inchipuim ratacind prin pustiu­rile inghetate ale Siberiei.
Din intregul arbore filogenetic al proboscidienilor (mamifere inzestrate cu trompa), cu zeci de specii care s-au succedat pe Terra, mai supravietuiesc azi doar trei: elefantii africani (Loxodonta africana si Loxodonta cyclotis) si cel asiatic (Elephas indicus). Primii par sa fie inruditi mai pe departe cu mamutii. Cea mai apro­piata ruda in viata a mamutilor este, asadar, elefantul indian.

• Chihlimbarul a fost descoperit, în premieră, în Antarctica
• Un studiu confirmă că plantele „țipă” cu adevărat, dar de ce nu le putem auzi?

Mamutii lanosi erau niste animale impresionante ca marime; totusi (din nou, contrar unor convingeri raspan­dite) nu depaseau dimensiunile elefantilor actuali. Au existat, ce-i drept, si mamuti mai mari, in special in America de Nord, dar pe „lanosi“ poate doar blana lor groasa sa-i fi facut sa para mai masivi.
La nastere, puii de mamut aveau 60-70 cm inaltime si cantareau 50-60 kg; spre sfarsitul vietii, pe la 60 de ani, un mamut masura 3 metri inal­time si cantarea 5 tone.
Mamutii au fost locuitori ai stepe­lor, vaste campii cu ierburi scunde, care au inlocuit, in timpul perioadei glaciare, savanele ce acoperisera nu doar pamantul Africii, ci si pe cel al Eurasiei si Americii de Nord. Erau vremuri reci, dar imaginea, deja banalizata, care ii prezinta pe mamu­tii lanosi intr-un peisaj vesnic inza­pezit este exagerata. Faptul ca era frig nu inseamna ca era si zapada: in stepa, climatul era mai degraba secetos si uneori treceau luni intregi fara precipitatii.
Mamutii erau uriasii unei lumi populate de numeroase mamifere, multe dintre ele fiind, ca si ei, rude extincte, de dimensiuni mai mari, ale unor specii actuale. Megaceros, un cerb gigantic, cu deschiderea coarne­lor de 3 metri; ursul de pestera (Ursul spelaeus); leul (Panthera spelaea) si hiena de pestera (Crocuta crocuta) – carnivore mari si feroce; rinocerul lanos (Coelodonta antiquitatis) popu­lau, alaturi de mamuti, stepele nesfar­site ce se intindeau peste o mare parte a Europei si Asiei.

In clima aspra din urma cu 20.000 de ani, in cele mai rele vremuri ale ultimei glaciatiuni, cand timp de multe zile pe an temperatura era de minus 20 de grade, mamutii repre­zentau o specie remarcabil de bine adaptata. Scutul lor antifrig era extrem de eficient: o piele groasa de 2 cm; sub piele – un strat de grasime cu grosime de 8-10 cm; iar deasupra pielii, o blana alcatuita din trei stra­turi de peri, de diferite lungimi si grosimi, cei mai lungi avand peste 1 metru (trasatura distinctiva a mamu­tilor lanosi). Mai aveau si alte carac­teristici adaptative: urechi mici si o coada scurta – pentru a limita pier­derile de caldura prin extremitati – si, tot in acelasi scop, o clapeta anala, mai exact un pliu al pielii care acope­rea anusul, impiedicand pierde­rile de caldura prin aceasta parte bine vascu­larizata. (O astfel de adaptare se intal­neste si la boul moscat, un erbi­vor actual adaptat climatului foarte rece.) Craniul inalt avea sinusuri foarte largi, ce puteau „procesa“ o cantitate mare de aer rece, pe care il incalzeau inainte de a-l lasa sa ajunga in plamani.
Erau erbivori, consumand cantitati uriase din vegetatia stepei – ierburi pe care le culegeau cu ajutorul trom­pei lor, un organ minunat alcatuit, aproape la fel de agil ca o mana ome­neasca si mult mai puternic. Hrana vegetala nu avea prea multe calorii, asa incat, pentru a obtine cantitatea de energie in stare sa tina in functiune trupul urias al unui mamut, era nevoie de cantitati enorme. Un adult consu­ma zilnic 180 kg de hrana si 80 de litri de apa.

Congelatorul cu mamuti

Nordul Siberiei, cu temperaturi scazute, s-a dovedit un loc potrivit pentru a pastra poate cele mai spec­ta­culoase fosile dintre toate cate au fost descoperite vreodata. De obicei, in cazul fosilelor de verte­brate, tesu­tu­rile moi se descompun, lasandu-ne grija de a reconstitui infatisarea animalelor numai dupa oase si dinti, caci aceste tesuturi dure sunt singu­rele care rezista timpului. In schimb, in solul vesnic inghetat al Siberiei (asa-numitul permafrost) s-au pastrat corpuri de mamuti „cu carne“, fosile uimitor de bine conservate si care reveleaza in chip impresionant infatisarea acestor uriasi stinsi in urma cu 10 milenii.
In Siberia, localnicii cunosteau de multa vreme ramasitele mamutilor. Ei credeau ca oasele uriase apartin unor animale subpamantene enorme, un fel de cartite gigantice, care mureau de indata ce ieseau din vizuinile lor. Vestigii izolate au ajuns, in secolul al XVII-lea, si in nordul Europei, unde oamenii le socoteau oase ale unor umanoizi uriasi sau ale unor monstri biblici. Abia in secolul al XVIII-lea, prin contributia mai multor savanti (Hans Sloane, Georges Cuvier, Johann Breyne, Johann Friedrich Blumenbach), mamutilor li s-a conturat, treptat, identitatea de proboscidieni extincti.

Primul exemplar de mamut lanos inghetat a fost descoperit in 1799, de catre un vanator, in permafrostul de pe malul fluviului Lena, in regiunea siberiana Iakutia. In cativa ani, solul sapat s-a dezghetat indeajuns pentru ca vanatorul sa poata recupe­ra fildesii mamu­tu­lui, pe care i-a vandut unui negustor. In 1806, Michael Adams, un natura­list scotian atasat pe langa Academia Rusa de stiinte, a auzit, in cursul unei calatorii prin Iakutia, despre marea descope­rire. S-a dus la fata locului, gasind corpul mamutului intr-o stare de descompu­nere destul de avansata. Totusi, existau inca peti­ce mari de piele cu blana, iar schele­tul era aproa­pe intact. Scos cu grija, bucata cu bucata, pretiosul schelet fosil a fost dus la Sankt – Petersburg, la Institutul Zoologic, unde a fost asamblat si a ramas cunoscut sub denumirea de Mamutul lui Adams.
Ulterior, abia in 1977 avea sa fie descoperit un nou exemplar: un pui botezat Dima, exceptional de bine conservat. Zece ani mai tarziu, a iesit la lumina un alt pui, foarte mic, poate mort la nastere. In 1992, a fost descoperita Masa, in stare proasta de conservare, iar in 2005, jumatate din corpul unui pui de mamut, botezat Iomaikon, a fost gasit intr-o mina de aur din Iakutia.
Ultima si cea mai spectaculoasa descoperire dateaza din acest an. Un pui de mamut, in varsta de 4-6 luni, a fost gasit de un pastor de reni. Puiul, o femela, botezata de cercetatori Liuba, masura 60 cm la greaban si avea aproximativ 50 kg. Initial adapos­ti­ta la Muzeul regio­nal din Salekhard, ea a devenit protago­nista unui adevarat turneu stiintific, cu mai multe opriri: la Institutul de Zoologie din Sankt-Petersburg, pentru a i se face radiogra­fii si biopsii, apoi in Japonia, pentru o tomografie, si inapoi in Rusia, pentru o autopsie.

Ceea ce face din mamutii inghetati niste fosile extraordinare nu este doar faptul ca pe baza lor s-au putut realiza studii referitoare la hrana, la paraziti, la patologie si la alte aspecte greu ori imposibil de studiat in cazul unor specii din care ne-au ramas doar niste oase si dinti. Faptul ca s-au descoperit parti de tesut moale i-a condus pe cei mai aventurosi si mai vizionari oameni de stiinta la ideea ca nu ar fi imposibil sa-i readu­ca la viata pe uriasii disparuti. Nu, nu prin magie, nici neagra, nici alba. Ci printr-o mijloc care, in urma cu 20 de ani, parea o fantezie, iar intre timp nu numai ca a devenit realitate, dar se mai si banalizeaza pe zi ce trece, pe masura ce multe laboratoare il pun in practica: clonarea. Evident, procedeul ridica mii de intrebari de toate felurile – si poate nu la cele stiintifice e cel mai greu de raspuns. Daca specialistii vor reusi sa extraga o catena intreaga de ADN de mamut lanos, va trebui sa ne gandim bine la ceea ce urmeaza sa facem mai departe. Pana la urma, tot un fel de magie este; vorba lui Arthur Clarke: o tehnologie suficient de avansata nu mai poate fi deosebita de magie.

Treptele disparitiei
Cei mai multi mamuti au pierit la sfarsitul ultimei glaciatiuni, in urma cu vreo 10.000 de ani. Specialistii afirma ca o mica popu­­latie ar fi supravietuit pe insula St. Paul din regiunea Alaskai pana cu 6.000 de ani i.Hr., iar o varietate de mici dimensiuni, ma­mu­tii pitici de pe insula Wrangel, au disparut abia in jurul anului 2.500 i.Hr.
Dar, ca in cazul oricarei specii disparute, ne chinuie intrebarea „de ce?“.

Unii zic ca e vina schimbarii climatice, altii – a vanarii excesive. Exista si ipoteza potrivit careia mamu­tii ar fi cazut victime unei boli infectioase fatale. O explicatie mai plauzibila s-ar sprijini probabil pe cel putin doua dintre ipotezele de mai sus. E posibil ca mamutii sa fi dispa­rut atat din pricina schimbarilor clima­tice, cat si din cauza vanarii. Pe masura ce omul evolua,  vanatoarea devenea tot mai eficienta. si, ca toate mamiferele mari, mamutii aveau o rata lenta de inmultire. Uciderea unui numar semni­fi­cativ de mamuti putea afecta in chip fatal o populatie deja supusa stresului provocat de schimba­rea climei.
Oricum a fost, s-au dus. Au ramas in urma lor si au ajuns pana la noi cateva carcase inghetate, cateva dese­ne ce-i reprezinta, cateva figuri­ne, unelte si colibe mesterite din fildes si os. Amintiri ale unor vremuri in care oamenii si mamutii au impartit lu­mea si s-au luptat pentru a supravie­­tui in sanul aceleiasi naturi aspre, pline de primejdii, cunoscute si necu­noscute. si a mai ramas ceva: provocarile. Chiar vor reusi pana la urma oamenii de stiinta sa reinvie mamutii lanosi? Dar ar trebui, oare, sa incerce asta? si daca vor reusi, cat de surprinzator va fi ceea ce vom afla – despre mamuti, despre clonare, poate chiar despre noi insine?

Facts

Oameni si mamuti

A incerca sa vanezi un mamut era o intreprindere periculoasa, a izbuti era un triumf si o fapta ce indeparta amenintarea foamei pentru cateva luni bune. Chiar si a gasi un mamut mort (de moarte naturala sau accidental) era un motiv de bucurie, caci mamutul era un animal de la care nu se arunca mai nimic. Daca, in ceea ce priveste carnea, mai existau oarece constrangeri, in sensul ca aceasta trebuia sa fie cat de cat comestibila, in schimb fildesul si oasele erau o resursa ce putea fi exploatata indiferent cat timp trecuse de la moartea exemplarului respectiv. Oasele erau un minunat material de constructie: in Republica Ceha, Polonia si Ucraina au fost gasite vestigiile a aproximativ 30 de colibe construite din oase de mamut acoperite cu piei, cele mai vechi avand peste 27.000 de ani vechime. Iar fildesul de mamut era unul dintre cele mai pretioase materiale, in care oamenii primitivi sculptau statuete si podoabe. Cateva figurine lucrate din fildes de mamut au fost gasite in situri arheologice europene. De altfel, prezenta mamutilor in arta preistorica trece mult dincolo de rolul de furnizori de materie prima, uriasii devenind ei insisi sursa de inspiratie. Sculpturi, picturi si gravuri rupestre au pastrat pentru noi imaginea acestor giganti ai stepelor reci.

Mamutii din Romania
Zoltan Csiki, paleontolog, Universitatea Bucuresti

Rocile si sedimentele de varsta Pliocen tarzie– Pleistocena (adica vechi de pana la 3,5 milioane de ani) apar la suprafata – sau afloreaza, cum spun geologii – pe arii largi de pe teritoriul Romaniei si, in multe regiuni, ele sunt bogat fosilifere, continand inclusiv resturi de proboscidieni fosili. Dupa numarul mare de piese recuperate, care pot fi intalnite in expozitiile mai tuturor muzeelor judetene si ale principalelor centre universitare, elefantii fosili din Romania (verii celor actuali din Africa si India) au reprezentat o componenta impor­tan­ta, omniprezenta, a asociatiilor faunistice plio-pleisto­cene de pe meleagurile noastre.

Numerosi cercetatori s-au ocupat de-a lungul timpului de studiul acestora, de la I. Simionescu (la inceputul secolului XX) la N. Macarovici, L. Apostol, C. Radulescu sau P. Samson. Din studiile lor, stim ca nu numai arhicunoscutul mamut lanos (M. primigenius), animalul emblematic al asociatiilor faunistice ale epocii glaciare (si al desene­lor animate din seria Ice Age, care reconstituie in mod amuzant acea lume) a fost raspan­dit pe la noi, ci si stramosii acestuia, Mammuthus trogontherii (mamutul de stepa), respectiv Mammuthus (Archidiskodon) meridionalis (mamutul meridional).
Ceea ce putini cunosc, insa, este faptul ca mamutii cei mai vechi din Romania s-au numarat probabil printre primii proboscidieni care au ajuns pe continentul european. Se stie ca acestia au emigrat din centrul lor de origine (nordul Africii) catre sfarsitul Pliocenului, iar un prim val, purtand inca anumite carac­teristici primitive, a ajuns pana pe teritoriul actua­lei Romanii, dar nu mai departe. Abia un al doilea val a acoperit ulterior toata suprafata continentului, pentru a se dispersa mai departe, catre Asia si America de Nord.

Fosilele de mamuti (in principal molarii lor rezistenti, dar si resturi scheletice) apar frecvent in prundisurile raurilor din Oltenia, Muntenia si sudul Moldovei. Din nefericire, acestea sunt sortite, in majoritatea cazurilor, distrugerii, fie de catre fortele naturii, fie, mai ales, de activitati umane, in exploatarile de nisipuri si pietrisuri, unde dragele si excavatoarele pot transforma in praf, intr-o clipa, comori paleontologice vechi de zeci sau sute de mii de ani. Recuperarea lor, pentru a fi depuse in muzee, necesita doar putina atentie si un dram de simt civic.

Foto: Photoland, Discovery